Istanbul diary [2]

Am așteptat prea mult să scriu textul ăsta. M-am întors deja de două săptămâni de la Istanbul și-am lăsat toate amintirile să se așeze, ca să pot explica mai bine experiența de acolo. Pentru că Istanbulul nu se rezumă doar în câteva cuvinte; nu e de ajuns să spui „a fost frumos” sau „mi-a plăcut foarte mult”. Istanbulul are nevoie de mai mult și tocmai de aceea e mai greu de exprimat în cuvinte. Cum, cum să descrii tot ce este acest oraș, tot ce nu e și toate senzațiile pe care ți le oferă?

Recunosc: la început, în acele prime ore cruciale în care abia cunoști un oraș, Istanbulul m-a șocat. Indiferent cu ce gânduri ajungi acolo sau ce te aștepți să vezi, orașul te surprinde. Pe mine m-au uimit – și nu tocmai la modul pozitiv – traficul, haosul, zgomotul! Venind din București, știu că, în trafic, claxonul poate fi cea mai bună exprimare a frustrărilor, dar pare-mi-se că în Istanbul șoferii abuzează de el. De aici se trage, așadar, zgomotul. Traficul e de la sine înțeles, într-un oraș de peste 10 milioane de locuitori și străzi relativ înguste și întortocheate (mai ales în orașul vechi). Cât despre haos… când ai atâtea mașini pe stradă, atâta zgomot și pietoni care traversează, în număr mare, care pe unde apucă – de parcă regulile de circulație, semafoarele sau trecerile ar fi orientative, opționale și numai bune de ignorat – de aici nu se poate naște decât haos.

Ăsta a fost primul șoc. Mai întâi, am zis că nu o să mă mai plâng niciodată de traficul din București. Apoi m-am gândit serios că s-ar putea ca Istanbulul să nu-mi ofere ceea ce căutam, ceea ce speram să găsesc acolo. Un gând urât, mi-am dat seama apoi: cum să comit un asemenea sacrilegiu?!

Bosforul m-a salvat. Am ajuns pe marginea apei la scurt timp după ce-am plecat de la hotel și a fost dragoste la prima vedere. Era de așteptat: iubesc marea, e visul vieții mele să locuiesc într-un oraș la mare. Pe marginea Bosforului e foarte frumos: deși era înorat, apa era de un albastru închis extraordinar, mirosea a mare, a apă sărată, și se-auzeau numai pescărușii. Acolo, în acel moment, Istanbul m-a cucerit definitiv.

În primele ore am rătăcit prin orașul vechi în căutarea unui loc în care să mâncăm. Am mers însă mai întâi la Moscheea Albastră, unde am ajuns la ora de rugăciune și nu am putut intra. Am traversat, deci, parcul din fața Moscheii și-am mers la Hagia Sophia, poate cea mai impresionantă dintre clădirile vechi pe care le-am văzut în oraș: numai gândul că are 1500 de ani vechime te lasă mut de uimire. După acest ocol de câteva ore, am reluat – deja morți de foame – căutarea de mâncare și ne-am oprit într-un loc care se lăuda cu cel mai bun kebab (în zona Sirkeci). Wrap-ul meu vegetarian a fost decent, pilaful bun,  dar diferit de al nostru, mult mai uscat, iar döner kebabul pe care l-am mâncat C. a fost ok. El a tot încercat kebaburi de pui, în lipie sau pită, iar concluzia la care a ajuns e că cele de la noi – tradiționala șaorma bucureșteană – sunt mai bune (pentru că au mai multe ingrediente – a se citi, sosuri – pe când ale lor sunt mai simple).

Odată sătuli, ne-am îndreptat din nou spre Bosfor și ne-am oprit la Moscheea Nouă, Yeni Cami. A fost prima moschee în care am intrat și ne-a plăcut foarte mult. Chiar dacă erau și turiști înăuntru, era destul de liniște, semn că oamenii respectă totuși locul de rugăciune, mai ales că erau acolo persoane venite să se roage. Am observat, cu stupoare chiar, că la moschee te poți așeza liniștit pe jos, pe acele covoare (foarte curate) care acopera pardoseala. Noi am stat cel puțin 15 minute într-un colț, așezați pe covor, și n-am făcut altceva decât să admirăm interiorul moscheii și să privim oamenii. Atmosfera – și asta este valabil pentru toate, chiar și pentru cele mult mai vizitate de turiști – este incredibil de relaxantă, de deschisă, cum nu vezi în nicio biserică creștină.

Părăsind moscheea, am luat-o la pas printre străduțe, fără o destinație anume. Încă încercam să ne obișnuim cu haosul, cu zgomotul și cu orașul. Am nimerit, din greșeală, în Bazarul Egiptean (Spice Bazaar), unde am fost puși față în față cu prima experiență senzorială reală. Ce mirosuri, ce culori! Magazinele de condimente miros extraordinar, dar e atât de greu să distingi mirosurile – nici nu știi exact a ce-ți miroase. Iar culorile, culorile sunt superbe! N-am cedat, atunci, tentației vitrinelor pline cu toate sortimentele posibile de baclavale și rahat, știind că urma să ne întoarcem…

Nu mai țin minte exact dacă atunci am căutat – și am găsit – Moscheea Rustem Pașa, care e aproape de bazar. Cert e că micuța moschee mi s-a părut cea mai frumoasă din câte am văzut în cele cinci zile. E mai albastră decât Moscheea Albastră și asta de la ceramica de Iznik care-i decorează pereții. Este absolut superbă această ceramică, una dintre cele mai frumoase moșteniri ale epocii otomane.  Aș fi stat toată ziua întinsă acolo ca s-o admir.

FOTO

Rustem Pasa

Am ieșit din Bazarul Egiptean tot pe unde am intrat și am luat-o la pas pe niște străduțe în care, jur!, parcă eram în Europa. Nu, nu Europa în sensul de Occident, ci complexul Europa din București, ăla din Colentina, un fel de piață imensă în care găsești tot soiul de prostii, de la haine la electronice și instalații – aduse, nu-i așa, din Turcia. N-am mai fost pe acolo de când eram mică, când mi-am dat seama că nu-mi place de nicio culoare și că nu vreau să mai calc pe acolo, dar iată-mă ajunsă în Europa originală, cea din Istanbul. Erau niște străduțe înguste, întinse pe un deal, pline de magazine de haine și încălțări – toate numai nume mari, nu?, Converse și Nike și multe altele, dar și magazine cu veselă, instalații și o grămadă de alte lucruri. Era plin de lume acolo, de parcă nimeni din Istanbul n-ar fi muncit marțea la ora aia, și un haos îngrozitor. Recunosc, n-a fost cea mai fermecătoare experiență – dar a fost totuși ceva tipic orașului.

Tot rătăcind pe acele străduțe, care parcă nu se mai terminau, ne-am trezit la una dintre numeroasele porți de intrare în… Marele Bazar. Nici nu știu cum am ajuns acolo, că nouă ni s-a părut, privind harta, că distanța între cele două bazare e destul de mare. Nu e, vă spun eu. Nu intenționam noi să vedem Marele Bazar chiar din prima zi, dar dacă pașii ne-au purtat într-acolo ce să facem? Am dat o tură prin bazar – cotind pe străduțe pe unde ni se părea că ar fi mai interesant, cât să ne facem o idee și să ne dăm seama că avem nevoie de o strategie de evitare a vânzătorilor foarte insistenți. Cei care vând în bazar și în zonele destinate turiștilor (e valabil și pentru restaurante) au un talent nemaipomenit în a te atrage prin vorbe frumoase, doar-doar te convinge să cumperi ceva. Personal, mie mi-ar fi plăcut să mă pot uita în voie la eșarfe, la ceramică, la toate produsele expuse acolo fără să-mi sufle cineva în ceafă întrebându-mă ce vreau să cumpăr și cât vreau să plătesc. Dar ăsta e obiceiul locului, așa cum e tradițional să te tocmești pentru orice (ceva ce mie-mi displace foarte mult).

Pe seară ne-am întors la Moscheea Albastră, care e, într-adevăr, frumoasă – dar nu cea mai impresionantă din câte am văzut. Se spune că Moscheea Albastră a fost ridicată pe acel amplasament pentru a rivaliza cu Hagia Sophia; competiția a fost însă inegală din start și inutilă, zic eu. Nimic nu se compară cu Hagia Sophia.

A doua zi am început-o cu o vânătoare de cappuccino. Nu voiam să-ncep ziua cu o cafea turcească pentru că eram aproape sigură că nu o să-mi placă, așa că am căutat un loc de unde să-mi iau un cappuccino. L-am găsit în apropiere de Hagia Sophia, un magazin micuț care venea la pachet cu un motănel tare simpatic. Am mers apoi la Basilica Cisternă, unde am ajuns chiar la ora deschiderii – și-am avut noroc să ne putem plimba pe acolo înainte ca locul să se umple de turiști. Cisterna antică – construită sub pământ pentru colectarea apei aduse din afara orașului – e uimitoare. Parcă mintea mea nu poate înțelege cum de bizantinii au putut săpa așa ceva sub pământ în secolul V! Am mers apoi, din nou, în Marele Bazar, ca să ne plimbăm mai pe îndelete și să ne lămurim cam care sunt prețurile, ca să fim avizați în momentul în care ne hotâram să cumpărăm ceva.

După prânz am pornit spre Bosfor căci aveam în plan să facem o croazieră. Acolo, în zona Podului Galata, se găsesc foarte mulți „antreprenori”, să le zic așa, care caută să vândă turiștilor croaziere pe Bosfor la prețuri foarte mari. Evitați-le! Bosforul e același indiferent de pe ce barcă îl vezi, iar croaziera liniei oficiale de feriboturi – Șehir Hatlari – e foarte ieftină (cea scurtă costă 12 lire turcești, adică în jur de 4 euro). Ea durează două ore și te poartă până dincolo de al doilea pod pe Bosfor. Priveliștea e minunată, mai ales în a doua parte a croazierei, când se văd casele de vacanță construite de vechea elită otomană la sfârșitul secolului XIX-început de secol XX la ceea ce era, pe-atunci, periferia orașului. Dar și Bosforul, această strâmtoare care a născut atâtea conflicte și pasiuni în trecut, e o priveliște în sine.

Restul zilei ne-am petrecut-o în Beyoglu. Am traversat podul Galata – foarte pitoresc cu șirurile de pescari care-și petrec, aparent, toat ziua acolo – și-am luat-o în sus spre turnul Galata, pe care l-am admirat de la distanță, spunând că vom reveni în altă zi. Am luat-o la pas pe faimoasa stradă Istiklal, care iarăși ne-a șocat prin aglomerație. Ne-am uitat prin magazine, am mâncat ceva și-am încercat și baclava (bună, bună!), și-am mers și mers până am ajuns în Taksim. Marea piață Taksim, inima Istanbulului așa cum e denumită, poate impresiona, cumva, prin mărimea ei, dar sincer eu mă așteptam la o arhitectură mai aparte. N-am găsit-o, așa că am rămas puțin dezamăgită; n-am zăbovit mult și am luat-o înapoi spre Bosfor, pe alt drum de data asta – un bulevard modern, cu clădiri oarecare, care putea la fel de bine să fie undeva prin cartierele de blocuri ale Bucureștiului.

A treia zi a fost „pentru cumpărături”. Voiam să aducem familiei și prietenilor mai multe lucruri din Istanbul, așa că ne-am petrecut mare parte din zi prin Marele Bazar și alte magazine. Am cumpărat, printre altele, eșarfe din pashmina (pe care le-am ales cu greu, pentru că sunt foarte frumoase și în toate culorile), pahare tradiționale de ceai (vreo 2 seturi) și ceai turcesc, obiecte din ceramică – tip ceramică de Iznik, un colier lucrat manual foarte frumos, cafea turcească (sperând că altora le va place – ceea ce nu s-a întâmplat) și altele. Tot în bazar ne-am oprit și la o cafenea/ceainărie și mi-am luat o cafea turcească, care nu mi-a depășit deloc așteptările. Nu mi-a plăcut deloc, nu știu dacă aș mai încerca a doua oară, cert e că rămân fidelă espresso-ului european. Ceaiul, în schimb, este extraordinar, motiv pentru care am cumpărat dintr-un supermarket nu mai puțin de 2.5 kg de ceai. Să ne-ajungă până la următoarea vizită.

Pe după-amiază am mers la Suleymaniye Cami, Moscheea Suleyman, cea ale cărei minarete domină, alături de Hagia Sophia, panorama orașului. E cam tot atât de mare ca și Moscheea Albastră, dar mult mai frumoasă. Pereții nu sunt acoperiți de ceramică albastră, ci pictați în nuanțe de roșu, creând astfel o atmosferă mult mai luminoasă și mai cald. În plus, pentru că moscheea a fost renovată în urmă cu câteva decenii, la interior pare ca și nouă. Am stat, cred, mai bine de jumătate de oră acolo și, la un moment dat, am observat că tot mai mulți turiști, inclusiv femei, pătrund dincolo de gardul care delimitează zona de rugăciune (a bărbaților) de cea a vizitatorilor, și asta fără ca nimeni să zică ceva. Nu știu de unde această libertate, dacă se mai practică din când în când, cert e că am profitat de ea pentru a vedea toate colțurile moscheii și a admira din plin domul. E superbă moscheea! Dacă la Rustem Pașa m-am îndrăgostit de pereții albaștri, la Suleymaniye am găsit o atmosferă aparte.

Seara am mers din nou la Turnul Galata, cu gândul să urcăm și să admirăm priveliștea. Când colo, am ajuns fix la ora 20.00 care este, aparent, ora închiderii. De fapt, este ora la care doi gardieni se pun la coada formată afară, foarte lungă, ca semn că nimeni nu mai poate intra în afară de cei deja la coadă. Ne-am resemnat cu gândul că ne vom întoarce a doua zi la o oră mai convenabilă; până la urmă n-am mai ajuns să urcăm în turn pentru că, ziua următoare, ne-a descurajat foarte tare coada. Eram atunci în ultima seară în oraș și-am decis că nu merită să irosim câteva ore pentru asta. Rămâne pe data viitoare.

Penultima zi a fost rezervată excursiilor în afara orașului. Dimineața devreme am luat tramvaiul spre Kabataș unde ne-am urcat în ferry-ul care mergea către Adalar (Insulele Prinților). Intenționam la început să coborâm pe a doua insulă, Burgazada, dar până la urmă am mers până pe ultima insulă, Buyukada, care e și cea mai mare. Călătoria cu feribotul a fost, din nou, fermecătoare, mai ales că am putut vedea exact cât de întins este orașul și să-i zărim cartierele periferice prin ceață. Ajunși pe insula pe care nu se circulă deloc cu mașina, doar cu bicicleta și trăsura, am decis să-nchiriem o bicicletă pentru a vedea cât mai mult din insulă. Nu aveam decât o oră și jumătate la dispoziție, până la următorul ferry, pentru că voiam neapărat să ajungem și în partea asiatică și la turnul Galata până la ora închiderii. Bicicleta părea, așadar, cea mai bună variantă și am văzut că cei mai mulți turiști închiriază biciclete. Am luat și noi două (pentru 10 TL ora/bicicletă) și-am pornit la deal. Pe insulă sunt foarte multe case în stil victorian cu influențe otomane, construinte ca reședințe de vacanță în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Sunt foarte frumoase – și cele renovate, și cele rămase oarecum în paragină, păstrându-și aspectul vechi. Dar n-am avut norocul să ne putem bucura de toată plimbarea pentru că, ghinion!, bicicleta lui C. s-a stricat. A plesnit pur și simplu o piesă și n-am mai avut ce să-i facem. Am încercat (a se citi, mai mult el decât mine) să o reparăm, ne-a ajutat și un muncitor binevoitor care lucra în curtea unei case, dar n-am reușit să o salvăm. Așadar, plimbarea noastră de o oră și jumătate a fost petrecută mai degrabă încercând să reparăm bicicleta. Ne-am dus apoi în port, pe unde am apucat să ne mai plimbăm 10 minute, cu o scurtă oprire la Starbucksul de acolo (salvarea mea într-un moment de disperare), apoi ne-am urcat din nou în feribot. Ne-a părut foarte tare că nu ne-am putut bucura de insulă, să vedem toate străduțele și toate casele, să ne bucurăm de liniștea locului.

La întoarcere am coborât la Kadikoy, în partea asiatică. Ne-am învârtit puțin pe străduțe, în aglomerata zonă Moda, am mâncat ceva la Ciya Kebap, un loc foarte căutat aparent, apoi am luat-o, evident, tot spre apă. Am descoperit o zonă de promenadă foarte frumoasă pe marginea Bosforului, unde ne-am așezat câteva minute pe stânci să admirăm apa și priveliștea către partea europeană. Întorși în zona noastră, în Sultahment, ne-am petrecut restul serii luând cina la un restaurant aproape de Moscheea Albastră (cu mâncare decentă pentru un loc turistic) și admirând moscheea și Hagia Sophia pe timp de noapte.

Ce-am lăsat pentru ultima zi? Palatul Topkapi, pentru care nu ne-am făcut timp în celelalte zile. Ne-am trezit, deci, foarte devreme ca să fim acolo în jurul orei 9, când se deschide muzeul. Bine am făcut, că mai târziu s-a umplut locul de turiști și a devenit prea aglomerat. Complexul palatului de la Topkapi, cu toate clădirile, anexele și grădinile, e foarte frumos, dar foarte diferit de modelul palatelor occidentale. Cel mai mult mi-au plăcut camera cu expoziția de relicve sfinte, unde se auzea din boxe vocea unui imam care cânta versuri din Coran, expoziția de ceasuri și grădinile, mai ales zonele cu priveliște asupra Bosforului. Istoria palatului, care se îmbină cu istoria imperiului otoman, reflectându-i evoluția, suișurile și decăderea, este incredibil de interesantă, așa că locul merită văzut, chiar și de către cei care evită în general muzeele.

La final, după cinci zile incredibil de obositoare, am plecat spre aeroport cu un gust amar, că n-am văzut suficient din acest oraș minunat, că nu l-am deslușit pe deplin, chiar dacă știu că asta ar fi cu adevărat imposibil. Istanbulul n-a fost cum mă așteptam eu să fie (oricât m-aș fi străduit să nu plec la drum cu așteptări), dar tocmai de-aia m-a surprins, cu bune și rele, pentru că e atât de diferit de tot ce-am văzut până acum. Ce mi-a rămas întipărit în minte? Mirosurile, atmofera din moschei și Bosforul, seducătorul Bosfor.

PS: Imediat după ce am plecat de la Istanbul, în avion chiar, m-am apucat să citesc o carte de Orhan Pamuk, Istanbul, un volum de memorii & elogii aduse orașului de pe Bosfor. Mă bucur că n-am citit-o înainte de această călătorie, căci nu aș fi înțeles mai nimic din ea. Vă sfătuiesc, deci, să abordați cartea abia după ce vedeți Istanbulul, altfel ar fi aproape imposibil de pătrunde în esența cuvintelor lui Pamuk.